“Poezie despre viata”

Am participat recent la festivitatea de premiere a concursului national de creatie literara intitulat “Poezie de puscarie”, organizat de ANP.

Poetul Dan Mircea Cipariu, un om extraordinar, de care doar auzisem pana atunci, a reusit sa ne faca, pentru scurt timp, sa uitam ca suntem intr-un penitenciar, sa ne simtim liberi si sa traim emotia momentului. Am constatat cu bucurie ca, intr-o societate lipsita de umanism, mai sunt suflete pentru care omenia mai inseamna ceva.

Am citit in presa ca i-a adresat un apel public domnului Presedinte al Romaniei de a ma gratia, din motive umanitare si as dori sa-i multumesc pentru acest gest, la care nu ma asteptam. Uneori, oameni care nu te cunosc se dovedesc a fi mai aproape decat aceia, pe care i-ai avut alaturi de mult timp si care te abandoneaza, fara remuscari, in agonie.

Probabil din versurile poeziei mele, dar mai ales din starea mea, pentru ca m-a vazut personal, a inteles, mai bine decat altii, durerea din sufletul meu, drama prin care trecem, eu si familia mea, in special cei doi copii, mici si bolnavi, pe care ii am.

As dori sa le multumesc tuturor celor care au inteles si sustinut demersul meu de gratiere, prin declaratiile de sustinere sau apelurile adresate, la randul lor, Presedintelui Romaniei. Sunt jurnalisti, analisti politici, oameni din toate partidele, care au lasat la o parte lupta politica, conflictele, criticile si s-au dovedit a fi OAMENI. Oameni care au inteles ca omul politic Monica Iacob-Ridzi a murit, dar mama Monica Iacob-Ridzi luptă pentru viaţa ei şi a copiilor ei.

M-a impresionat si apelul domnului Radu Moraru intitulat “Domnul Presedinte, iertati-o pe Monica!”. Un jurnalist care nu ma cunoaste personal, la fel ca domnul Cipariu, si care a inteles mai bine ca altii drama prin care trec in aceste momente: ”Nu suntem animale, nu suntem razbunatori, nu suntem nici perfecti, dar avem un suflet bun si in preajma Marilor  Sarbatori ne inmuiem si iertam. Rar mi-a fost dat sa intalnesc o asemenea drama in anii de cand fac presa (…). Justitia a decis la rece, e oarba, dar noi romanii trebuie sa ramanem oameni, cu sentimente, emotii si intelegere. 5 ani e mult, prejudiciul statului fiind deja recuperat (…).Cand am aflat de dramele ei de acasa, am iertat-o pe loc… Domnule Presedinte, va muri in puscarie, daca nu o iertati. Cu cine credeti ca o putem inlocui, sa aiba grija de doi copii cu grave boli genetice, sa-i stranga la piept atunci cand plang de suferinta?! Moartea ei in inchisoare nu va ajuta Romania sa se faca bine, dar eliberarea ei va ajuta doi prunci sa sufere mai putin. Iertati-o Domnule Presedinte, in suflet! Restul tine de o simpla semnatura … Haideti sa o „condamnam” la libertate in folosul comunitatii!(…). E suficient cat am pedepsit-o, e deja prea crud. Monica in libertate ne va face mai buni, cred in pocainta ei. Moartea Monicai in inchisoare ne va inrai si mai mult! O societate care doar pedepseste si nu are mila, nu iarta, devine toxica! Dumnezeu sa va dea gandul cel bun!”

Astfel de mesaje imi dau putere sa rezist, sa lupt. Ma rog la Dumnezeu in fiecare clipa sa primesc libertatea de a ma ingriji acasa de sanatatea mea si a copiilor mei, libertatea de a sta inchisa acasa, intr-o camera, cu doi copii mici in brate, sa-i strang la piept si sa le spun in fiecare clipa cat de mult ii iubesc si cat de mult regret ca au suferit din cauza mea. Nu imi doresc o altfel de libertate. Acest lucru ma va urmari pana mor. Si cand voi muri, voi muri cu aceasta durere in suflet, ca doi copii mici si nevinovati au suferit pe nedrept si nu am putut fi langa ei cand au avut mai multa nevoie de mama lor. Ma rog la Dumnezeu ca macar ei sa ma ierte…

Poezia pentru care am obtinut locul al doilea la concurs , intitulata “Poezie despre viata”, este emotie si gand. Gandurile care ma framanta de cand sunt in penitenciar. Am scris-o la inceputul lui martie, in primele zile la Spitalul Jilava. Acum ar putea fi putin altfel, dar atunci, in urma cu mai bine de trei luni, asa a fost.

De atunci am scris sute de pagini: poezie, proza, cererea de gratiere, gandurile mele…

Din cand in cand fac pauza si ma asez pe pat, sperand ca durerile cumplite pe care le resimt sa se atenueze. Cand simt ca pot sa ma ridic, continui sa scriu. Asa reusesc sa “evadez” si sa ma simt aproape de copiii mei, de sotul meu, de familia mea. Scriind.

Asa au trecut 120 de zile in care nu am incetat sa sper ca in Romania anului 2015, voi gasi, la cel mai inalt nivel, omenia care ne-a lipsit in ultimii 10 ani. Nu am incetat sa sper ca in Romania anului 2015 exista iertare. Sunt obligata sa traiesc cu aceasta speranta. Cu speranta unui gest de clementa, care-mi va permite sa-mi strang copiii in brate, tot timpul.

Comments are closed.