Al 13-lea ministru …

Ianuarie 1945. In urma somatiei lansata de fortele sovietice de ocupatie, de a mobiliza pe toti germanii cetateni romani in vederea deportarii in Uniunea Sovietica, la 13 ianuarie 1945 au inceput actiunile de deportare in masa din Romania in Uniunea Sovietica a unei parti din populatia civila de origine germana. Cine „conducea” la acel moment a decis cine va fi deportat si cine nu. Trebuiau deportati cat mai multi….

Printre cei deportati au fost si bunicii mei. Tatal meu avea atunci 1 an si 5 luni, exact cat are fetita mea in acest moment…Incepuse sa rosteasca primele cuvinte si era un copil vesel. A ramas plangand acasa cu bunica lui. Socul despartirii de mama a fost atat de mare incat a mutit. Pana la 5 ani nu a mai rostit niciun cuvant si a ramas toata viata cu un defect de vorbire.

Cand i-a deportat pe bunicii mei, bunica era insarcinata cu al doilea copil („nu se vede” i-a spus cel care decidea cine pleaca si cine nu…). Nu s-a putut impotrivi…I-au urcat in vagoane cu care erau transportate animalele si i-au deportat intr-un lagar de munca. Ajunsi acolo i-au pus sa munceasca in mina. De cate ori vorbesc cu bunica, imi spune cu lacrimi in ochi ca au fortat-o sa lucreze in mina pana in ziua cand a nascut. Dupa ce a nascut, dupa un timp au trimis-o acasa tot cu un bou vagon, impreuna cu mai multe femei care nascusera. „Toti copiii au murit pe drum. Au murit de foame. Nu aveam ce sa le dam sa manance. Cand trenul oprea, foarte rar, ne vindeam hainele de pe noi pentru un pumn de malai. Dar al meu a fost ingropat, nu aruncat” povesteste bunica plangand…intreb nedumerita ce vrea sa spuna si imi raspunde cu lacrimi in ochi ca trenul oprea foarte rar si mamele isi arucau copiii morti pe gemuletul mic de la vagon. „Cand copilul meu a murit, am refuzat sa-l arunc, l-am invelit intr-un scutec si l-am tinut in brate pana cand trenul a oprit in prima gara. Acolo am coborat si am fost ajutata sa sap o groapa. Am sapat-o cu mainile si cu un lemn gasit in apropiere. Copilul meu a fost ingropat, nu aruncat” repeta bunica obsesiv.

Ajunsa acasa dupa aproape un an, bolnava, distrusa dupa ce tocmai isi ingropase copilul nascut in lagar intr-o gara, tatal meu nu a mai recunoscut-o. Socul a fost si mai mare pentru bunica. Sotul in lagar, muncea in continuare in mina, un copil mort si cel ramas acasa nu o mai recunoaste… I-a trebuit mult timp sa isi revina. Dupa un an este anuntata ca sotul ei a avut un accident grav la mina si nu mai are nicio sansa…va muri. Mai trec 3 ani si se recasatoreste. Dupa un timp ramane din nou insarcinata. Pana sa nasca, se intoarce acasa primul ei sot, care de fapt nu murise cum fusese anuntata. A stat mult timp dupa accident intr-un spital si si-a revenit. Socul e din nou mare atat pentru bunica, cat si pentru tatal meu care pe vremea aceea avea varsta de acum a baietelului meu. Bunicul meu decide sa plece, gasind-o pe bunica recasatorita si insarcinata. 5 ani nu au stiut nimic unul de altul…Toata viata i-a urmarit acest episod nedrept din viata lor. O familie distrusa, un copil mort si unul afectat pentru tot restul vietii…Bunica implineste 93 de ani in 14 mai. Cand povesteste ce i s-a intamplat te cutremuri…

Tatal meu a decedat la 59 de ani. A fost un soc pentru mine. Au trecut 10 ani de atunci, dar si acum refuz sa cred ca nu mai este si il simt langa mine tot timpul. Tatal meu a fost si este un exemplu pentru mine. A fost un om modest, corect, cinstit si am crescut crezand in aceste valori. Cand era grav bolnav, ca si mine acum, am facut tot ce am putut sa fie bine. Din pacate, in cazul lui a fost o culpa medicala. A fost operat pe creier si, din eroare, medicul a sectionat o artera si a sangerat pana a murit, pentru ca in spital nu aveau dotarea necesara pentru a-l salva. Am inteles inca o data ca exista valori mult mai importante decat cele financiare, ca cea mai importanta este sanatatea si ca nu ne putem impotrivi sortii.

Am continuat sa traiesc impreuna cu sotul meu in modestul nostru apartament de 3 camere de la Petrosani. Si ne-am implicat mai mult in politica si eu, si el in speranta ca vom putea schimba ceva in bine in aceasta tara, mi-am dorit sa nu mai moara oameni nevinovati prin spitale si sa dam o sansa Vaii Jiului. Am crezut ca toti sunt corecti si cu frica de Dumnezeu, ca mine. Am fost naiva, recunosc.

Am platit politic si personal pentru naivitatea mea de a fi crezut prea mult in oameni. Am inteles pretul pe care credulitatea mea l-a impus intr-o lume mai mult mercantila, si mai putin cu suflet.

Mi s-a propus sa fiu ministrul Tineretului si Sportului in 13 decembrie 2008. Am avut o strangere de inima, nu as fi vrut. Argumentele colegilor din partid au fost puternice: ai demisionat din Parlamentul European, ai candidat si ai fost aleasa cu un numar foarte mare de voturi in Parlamentul Romaniei, nu poti sa refuzi… Am acceptat. Cand am aflat ca eram de fapt al 13 – lea ministru al sportului am avut o strangere de inima…dar recunosc, nu banuiam nicio secunda in acel moment ca intr-un minister salariatii pot face ce vor, peste capul ministrului. Mi-am spus, daca sunt corecta nu mi se poate intampla nimic. Din nou am fost naiva…

Dupa 5 ani de la evenimentele din 2 mai 2009, am fost condamnata de catre instanta de fond pentru ca as fi platit niste bani catre 2 firme desi, conform probelor din dosar banii au fost platiti la „ordinul” directorului general economic din minister, Paul Diaconu,  impotriva vointei mele.

De altfel inculpatul Paul Diaconu a recunoscut in instanta ca a ordonat sa se faca platile desi ministrul nu cunostea si nu incuviintase acest lucru (nu semnase  ordonantarile de plata). Declaratie Paul Diaconu:  „In legatura cu platile, in general, arat ca inculpata Ridzi amana semnarea ordonantarilor de plata. Este adevarat ca i-am cerut inculpatului Mircea sa faca platile pentru ziua de 2 mai, insa am considerat ca acesta este suficient de precaut sa faca aceste plati in conditii de legalitate, „…am ordonat sa faca plata mai repede”. Aceasta declaratie a fost facuta de catre inculpatul Paul Diaconu la ultimul termen de judecata din data de 09 februarie 2015.

Mai mult, am dovedit cu probe incontestabile ca ordonantarile de plata aferente contractelor pentru care am fost trimisa in judecata nu au fost semnate de catre mine, deci nu am dispus plata asa cum sustin procurorii in rechizitoriu. Ordonantarile de plata in original existau pe biroul meu, nesemnate la momentul demisiei mele si le-am predat asa, nesemnate, ministrului  Sorina Luminita Placinta, prin procesul-verbal nr. 596 / 19 august 2009. Am atasat acest document la dosar. Judecatorii fondului nu l-au vazut.

In plus, am dovedit in instanta faptul ca la momentul efectuarii platilor, 11 mai 2009 nu ma aflam in tara, eram la Bruxelles, deci nu aveam cum sa semnez ordonantarile de plata. (platile nu puteau fi facute in absenta vizei de Control Financiar Preventiv, care s-a pus, conform copiei dupa registru, tot in 11 mai 2009. Dupa aplicarea acestei vize ar fi trebuit ca eu sa semnez, ori eu eram la Bruxelles). In 12 mai 2009 cand mi-au fost prezentate spre semnare ordonantarile de plata, am refuzat semnarea lor, solicitand tot atunci efectuarea unui raport de control. In acel moment nimeni nu mi-a comunicat faptul ca plata se facuse in 11 mai 2009 in absenta semnaturilor mele. Am atasat documente doveditoare la dosar. Judecatorii fondului nu le-au vazut.

De altfel, directorul general economic din minister  a recunoscut in instanta ca si-a permis sa faca pe perioada mandatului meu de ministru 600 de plati, fara ca eu ca ministru sa fi dispus acele plati, cum cere legea. Faptul ca pe perioada mandatului meu de ministru s-au efectuat plati de catre directorul economic fara ca eu sa fi semnat ordonantarile de plata, este consemnat si in raportul Curtii de Conturi si in Decizia Curtii de Conturi nr. 30.390/30.08.2010.

Am scris sute de pagini despre probele din acest dosar, care dovedesc clar ca nu am nicio implicare in savarsirea faptelor pentru care am fost trimisa in judecata.

Am fost naiva pana in ultima clipa si am crezut ca voi fi achitata de catre instanta de fond, pentru ca, in ce ma priveste, singura solutie probata si corecta este achitarea.

Sunt in acest moment epuizata dupa aproape 6 ani de atacuri profunde si nedrepte la adresa mea si a familiei mele, de momente in care am crezut ca nimic nu mai are rost si am fost pe punctul de a claca. Familia m-a ajutat sa nu cedez. Sotul meu m-a sprijinit. Cei 2 copii au fost tot timpul langa mine, copiii din pacate sunt si ei afectati, sunt bolnavi …

Din pacate acesti ultimi 6 ani din viata si-au pus amprenta definitiv asupra vietii si familiei mele. Sunt 6 ani in care bolile pe care le aveam s-au agravat si au aparut si altele noi. Sunt 6 ani in care am alergat intre spitale, avocati, experti, instanta si iar spitale…

Voi spera pana in ultima clipa ca aceia care vor decide soarta mea si a copiilor mei, vor vedea si vor cantari mai mult decat instanta de fond probele aflate la dosar. Voi spera ca se va tine cont si de probele noi pe care instanta de fond nu le-a vazut.

Copiii mei au nevoie de mama, acasa.

Altarul de sacrificu are nevoie de al 13 – lea ministru …

Sunt aspecte pe care nu as fi vrut sa le spun niciodata instantei, dar avocatul m-a convins ca e mai bine sa depunem si documentele medicale, pe langa probele depuse la dosar. Mi-as dori ca nu aspectele medicale sa primeze in decizia instantei ci probele din dosar care dovedesc nevinovatia mea, dar am depus si rapoartele medicale instantei pentru a dovedi ca, din pacate, situatia mea medicala este foarte grava.

Numai Dumnezeu stie cate zile mai am de trait, dar ma rog Lui ca acele zile sa le traiesc langa copiii mei, acasa.

Sper sa nu am soarta bunicii … ma intreb daca ma va mai recunoaste fetita … ce as putea sa ii spun baietelului meu de 4 ani si 9 luni … m-am oprit din scris si am plecat cu lacrimi in ochi sa il tin in brate pana adoarme…

Comments are closed.