ERATĂ

Astăzi am constatat că, dintr-o eroare de tehnoredactare (întrucât în penitenciar nu am acces la internet, prin urmare, scriu olograf şi rog alte persoane să posteze în locul meu ce scriu eu) în postarea intitulată “Să iertăm pentru a fi iertaţi” din data de 6.12.2015 a apărut o formulare ce nu îmi aparţine şi regret acest incident întrucât am constatat, “din semnalele” pe care le-am primit, că din cauza acestei erori a fost greşit înţeles sensul unei fraze.
Concret, aşa cum se vede din documentul olograf scanat ataşat prezentei postări, eu am scris următoarea frază: “Am fost naivă să cred că mai există şi suflet la unii oameni, că nu au o piatră în loc de inimă”, iar pe blog a apărut: “am fost naivă să cred că un om care nu are copii, nu are o piatră în loc de inimă”.
Îmi cer scuze în mod public faţă de domnul Preşedinte dacă s-a înţeles greşit sensul postării mele din data de 6.12.2015.

„Să iertăm pentru a fi iertaţi”

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae. Copiii se bucură de cadourile primite şi împărtăşesc bucuria lor cu părinţii. Nu toţi, din păcate.
    Copiii mei sunt trişti. Cum sunt, de altfel, de 10 luni de când nu mai sunt lângă ei. Sunt prea mici să înţeleagă de ce mama lor nu mai vine acasă, iar această situaţie îi afectează profund.
    Fetiţa de abia a împlinit 2 ani iar băieţelul are 5 ani. De când a început să vorbească fetiţa îmi spune mereu: “Mami, te rog, vino acasă, vino la mine! De ce nu vii?”, iar băieţelul, care ştie că sunt la spital, deşi nu înţelege de ce sunt poliţişti care mă păzesc, mă întreabă săptămânal, când vine în vizită la mine, dacă mă fac bine până la Crăciun…Ochii mi se umezesc de fiecare dată şi „un nod în gât“ mă împiedică uneori să îi răspund. Întotdeauna am fost acasă de Crăciun…I-am spus odată că depinde de domnul doctor, dacă mă vindec mai repede sau nu şi Andrei mi-a răspuns, cu naivitate, că vrea să îl roage şi el pe domnul doctor să facă ceva, să mă fac bine mai repede ca să pot merge acasă la ei…Ce este în sufletul meu numai Dumnezeu ştie…
Am trăit în ultimele luni cu speranţa că în România mai există o urmă de omenie. Orice urma de speranţă a murit în urmă cu 2 zile când am aflat, de la televizor, de cererea de graţiere pe care am făcut-o în urmă cu 7 luni, respinsă de către Preşedintele României. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Am fost din nou naivă să cred că mai exista omenie, că singurul „doctor” care mă putea „trata” pentru a putea ajunge mai repede lângă îngeraşii mei, va renunţa la haina de gheaţă.
Am fost naivă să cred că un om care nu are copii, nu are o piatră în loc de inimă.
Nu i-am crezut pe cei care mi-au spus că un om care nu are copii nu înţelege drama din sufletul unei mame, din sufletul unor părinţi disperaţi, drama din sufletul unor copii foarte mici şi nevinovaţi.
Am fost naivă să cred că graţierea va fi analizată cu atenţie şi aspectele umanitare vor conta în luarea unei decizii favorabile.
     Deşi am ataşat şi câteva documente din care reiese nevinovăţia mea pentru faptele pentru care am fost condamnată la o pedeapsă de 5 ani (stabilită luând în considerare pedepsele prevăzute de vechiul cod penal, ca să fie pedeapsa mai mare, deşi noul cod penal ce prevede pedepse mai mici era mai favorabil, dar nu a fost aplicat), nu am invocat aceste aspecte ca motiv al solicitării de graţiere, ci le-am ataşat pentru că aşa prevede legea, iar graţierea mea individuală nu ar fi însemnat că domnul Preşedinte mă considera nevinovată ci că doar ar fi dat dovadă de omenie, de înţelegere faţă de situaţia dramatică în care mă aflu şi eu şi copiii mei, ar fi dat dovadă că nu este indiferent la nevoile şi suferinţele oamenilor care strigă disperaţi după ajutor, ştiind că Preşedintele este singurul om care îi mai poate salva.
    Constat că, indiferenţa este, de fapt, esenţa lipsei de umanitate.
O graţiere individuală nu ar fi însemnat nici ştergerea cazierului, nici a pedepselor complementare, nici a prejudiciului (acoperit de altfel prin sechestrul asigurator pus pe bunurile pe care le deţin împreună cu familia).
     Nu am contestat prejudiciul, deşi este cel stabilit de procuror, în totală contradicţie cu expertiza contabilă dispusă de către instanţă, din care a reieşit că nu există prejudiciu în cauză.
Graţierea mea individuală nu ar fi însemnat nicio abatere de la declaraţia din timpul campaniei electorale, când domnul Preşedinte a afirmat că nu va graţia politicieni acuzaţi de fapte de corupţie, pentru că eu nu am fost niciodată acuzată şi nici condamnată pentru fapte de corupţie. Infracţiunea de abuz în serviciu ce a fost reţinută în cazul meu este o infracţiune de serviciu, nu de corupţie.
Graţierea mea individuală ar fi însemnat DOAR iertarea de executarea restului de pedeapsă în regim de detenţie. Aş fi rămas cu toate celelalte pedepse complementare şi obligaţii (mi-au fost stabilite interdicţii pentru o perioadă de 8 ani!).
     Este limpede pentru mine că nici Preşedintele, nici consilierii lui nu cunosc situaţia din penitenciarele din România. Dacă ar vedea în ce condiţii sunt „reeducaţi” deţinuţii, chinul, umilinţa, bolile, durerea, suferinţa, mizeria…, poate s-ar gândi de 2 ori atunci când iau decizii care afectează viaţa unor oameni şi viaţa copiilor lor.
O graţiere ar fi însemnat un gest de omenie, un gest de supremă conştiinţă al Preşedintelui României, un gest în care, în naivitatea mea, am crezut. Un gest care l-ar fi făcut mai uman pe domnul Preşedinte, mai înţelegător cu suferinţa copiilor, în primul rând om.
L-am rugat pe Preşedinte să cântărească cu atenţie, pentru ca viaţa mea şi a copiilor mei sunt în mâinile domniei sale.
     Am constatat, cu durere, că vieţile noastre nu conteaza deloc.
Şi pentru că suntem în postul Crăciunului, post pe care l-am ţinut cu stricteţe, şi pentru că Dumnezeu ne cere să-i iertăm pe cei care greşesc faţă de noi, nu pot decât să-l iert pe Preşedintele României şi să-i urez sărbători fericite alături de familie.
Voi continua să postesc şi să mă rog la Dumnezeu să facă o minune. El este, în acest moment singurul „doctor” care mă mai poate salva. Oare sunt prea naivă pentru că încă mai cred în minuni? Eu cred în Dumnezeu. Cei care nu cred și nu au frică de Dumnezeu nu iartă niciodată…
Îmi amintesc acum morala unei cărţi pe care am citit-o recent („Nebunul” scrisă de ieromonahul Savatie Baştovoi): „Să iubim pentru a fi iubiţi şi să iertăm pentru a fi iertaţi. Să fim mai cu băgare de seamă la nebunii din jurul nostru, ca nu cumva, să fie printre ei vreun sfânt, iar noi, din împietrire, să ne lipsim de binecuvântarea lui…” .

NU PENTRU CĂ NU CRED ÎN JUSTIŢIE

  Am renunţat la cererea de întrerupere a executării pedepsei aflată pe rolul Tribunalului Ilfov, dar voi depune o cerere la Cluj, în speranţa că acolo voi întâlni medici corecţi. Voi depune, de asemenea, şi o plângere penală împotriva preşedintei comisiei de experţi de la I.N.M.L. Bucureşti.
  Am sperat în mod uşuratic că sunt condamnată la închisoare şi nu la moarte, am sperat în onoarea celor în mâinile cărora s-au aflat şi recomandările prescrise de cei 8 profesori doctori care m-au consultat în cadrul expertizei.
  Am crezut că, dincolo de afirmaţiile preşedintei comisiei de expertiză, mai există o umbră de corectitudine. Mi-am imaginat că vorbele acesteia, din ziua în care a văzut pentru prima dată actele mele medicale, nu reprezintă expresia convingerilor deja formate. Mi-am imaginat că va avea decenţa profesională să aştepte rezultatele investigaţiilor, să le reproducă fidel în concluziile sale şi să decidă obiectiv, în baza lor.
  Este trist să constat că nu am avut, niciodată, nicio şansă reală, pentru că această persoană, în mâinile căreia viaţa mea s-a aflat, devoalată de orice secrete, m-a privit ca pe o pierdere colaterală a sistemului.
  Mi-a spus de la început că o mare parte din bolile mele sunt cronice, “fără leac”, iar întreruperea pedepsei nu e o rezolvare întrucât afecţiunile mele sunt incurabile. Cu alte cuvinte, ori la închisoare, ori acasă, tot mor la un moment dat. Mi-a mai spus că stresul este la fel. Şi la puscărie şi acasă şi la serviciu. Nu-mi venea să cred ce aud…
  Am sperat că sunt doar vorbe şi că deontologia profesională o va obliga să se aplece pe rezultatele investigaţiilor medicale pe care le-a dispus şi pe care trebuia să le aibă în vedere pe deplin.
  M-am revoltat când am văzut că a ignorat o mare parte din recomandările prescrise de cei 8 profesori doctori care m-au consultat, la cererea sa, în cadrul expertizei. Practic, deşi medicii care m-au consultat mi-au prescris să urmez anumite proceduri, să respect anumite recomandări, sa fac anumite investigaţii, pe care evident nu le pot face nici în penitenciar, nici în vreun spital, aceste recomandări au fost “uitate” în concluziile expertizei.
  M-am revoltat pentru că am crezut în corectitudinea celor în mâinile cărora soarta mea s-a aflat şi pentru că demersul meu a fost unul real şi disperat.
  Din aceasta perspectivă, concluziile expertizei (marcate de neasumarea conţinutului raportului, formulate ca expunând probabilităţi, astfel încât orice evoluţie ulterioară să pară posibilă: “cel mai probabil”, “apreciem că”, “opinăm că”, “aceste condiţii ar putea fi”) au fost imprevizibile.
  Formulele neclare folosite în concluziile raportului reduc la ridicol caracterul de „certitudine ştiinţifică” al conţinutului lor şi sunt de natură să inducă în eroare instanţa cu privire la situaţia mea reală, motiv pentru care am decis să renunţ la cererea de întrerupere a executării pedepsei.
  Voi depune o nouă cerere la Cluj, în speranţa că acolo voi întâlni medici corecţi.
  Am sperat că recuzarea preşedintei comisiei de expertiză de la I.N.M.L. va face posibilă o evaluare corectă a situaţiei mele.
  Deşi martorii au relatat corect ce s-a întamplat, acest lucru a rămas fără urmări.
  Prin urmare, pentru a nu mai pierde timp şi a depune o nouă cerere cât mai repede, am decis să renunţ acum la un demers fără viitor, fără speranţă, aflat în mâini care au scris concluziile raportului înainte ca eu sa fiu examinată.
  Este adevărat că toţi cei cărora le-am spus de cererea mea, au zambit. Mi-au spus că sunt naivă si mi-au explicat că, de la momentul când Omar Hayssam a fost eliberat din motive medicale şi a fugit, nu s-a mai admis nicio cerere de întrerupere.
  De teama de a nu da explicaţii, nu-şi mai asumă nimeni nicio întrerupere de pedeapsă. Probabil şi pentru că, până acum, când au murit deţinuţi în penitenciar din cauza afecţiunilor, nu i-a întrebat nimeni nimic pe medicii din comisii care au scris, în rapoartele de expertiză medico-legală că deţinuţii respectivi “ar putea fi” trataţi în sistemul penitenciar. Strategia este să nu mai permită nimănui întreruperea executării pedepsei, din motive medicale.
  Şi, pentru ca strategia medicilor de la I.N.M.L. să fie posibilă, fie se amână toate procedurile până mori şi nu mai e nevoie, fie unii medici, “neglijenţi”, omit să treacă în concluziile raportului de expertiză medico-legală exact acele recomandări care nu pot fi respectate în penitenciar şi care ar impune întreruperea executării pedepsei.
  Doar că eu mă încăpăţânez să trăiesc şi să lupt pentru drepturile mele.
  Prin urmare, voi depune şi o plângere penală împotriva preşedintei comisiei de expertiza de la I.N.M.L., pentru că nimic din ceea ce profesorii care m-au examinat au constatat şi recomandat nu a avut ecou. Unele recomandări au fost „uitate”, altele n-au avut urmări, deşi, fără dubiu, în situaţia în care mă aflu, nu le pot respecta.
  Luând în considerare recomandările medicilor care m-au consultat, este evident că, din punct de vedere medical, executarea pedepsei în regim de detenţie îmi agravează afecţiunile.
  Oricum, întreruperea executării pedepsei mi-ar permite respectarea recomandărilor medicilor şi efectuarea investigaţiilor doar pentru o perioadă limitată de timp.
  Ciclul ar continua la reluarea executării pedepsei, când afecţiunile mele s-ar agrava din nou.
  Cu toate acestea, doar aşa aş putea spera că voi rămâne în viaţă o perioadă cât mai lungă de timp.
  Nu încetez să sper, însă, în singurul demers care îmi poate da o şansă reală la viaţă, alături de copiii mei în perioada imediat următoare. De aceea, îl rog public, încă o dată, pe domnul Preşedinte al României să facă un gest de supremă conştiinţă, de clemenţă, şi să accepte cererea mea de graţiere, a carei admitere ar fi pentru mine diferenţa între viaţă şi moarte, care mi-ar permite sa respect în libertate recomandările medicale şi mi-ar da şansa să pot avea grijă de cei doi copii mici şi bolnavi, pe care îi am.
  

Condamnaţi la moarte

  În România s-a reintrodus pedeapsa cu moartea.
  Cer public legalizarea ei.
  Pentru toţi deţinuţii bolnavi.
  În special pentru cei cu infracţiuni economice, care nu reprezintă pericol pentru societate şi nu au antecedente penale, dar care au primit pedepse mai mari decât violatorii şi criminalii recidivişti.
   De ce să mai cheltuie statul bani cu deţinuţii bolnavi, care au nevoie de tratamente, transport, spital, analize, investigaţii, regim alimentar, etc., dacă sfârşitul, în funcţie de cât rezistă fiecare, e acelaşi: moartea?
  Deţinuţii bolnavi nu pot fi nici măcar reeducaţi, pentru că, bolnavi fiind, nu pot participa la activităţile socio-educative. Prin urmare, scopul pedepsei privative de libertate, anume reeducarea, nu poate fi atins.
  Deţinuţii bolnavi nu pot fi nici eliberaţi condiţionat, mai repede, pentru că fiind inapţi medical, nu pot munci, prin urmare nu pot obţine nici zile câştig. Mai repede sunt eliberaţi din penitenciare criminalii şi violatorii sănătoşi, care muncesc. Duminică, 16 august 2015, o ştire la televizor anunţa că un deţinut bolnav din penitenciarul din Craiova a murit. Pe noi, cei din penitenciare, aceste informaţii nu ne surprind, pentru că deţinuţi bolnavi mor, în fiecare săptămână, sau chiar mai des, în anumite penitenciare.
  Noi, cei care suntem bolnavi, ne întrebăm: “Oare voi fi eu următorul? Cât voi mai rezista?“.
  Am aflat, de la televizor, că deţinutul care a murit era un om de afaceri din Craiova. Fusese condamnat pentru o infracţiune economică, în februarie 2014 şi urma să fie eliberat peste o lună. Era în evidenţa penitenciarului ca suferind de mai multe afecţiuni cronice. Din păcate, organismul lui a cedat, după un an şi jumătate de detenţie. Dumnezeu să-l odihnească!
   In esenţă, dacă suferi de boli cronice, în penitenciar este imposibil să respecţi recomandările medicilor, pentru a nu îţi agrava afecţiunile. Sfârşitul este acelaşi, pentru toţi cei care suferă de boli cronice: moartea.
  Dacă ar fi fost acasă şi ar fi putut respecta recomandările medicilor, omul de afaceri din Craiova ar fi fost în viaţă în acest moment.
  După un an şi jumătate de detenţie, de chin şi suferinţă, acest om a murit. Copiii lui au rămas fără tată, soţia fără spijin, familia în suferinţă cumplită. Era condamnat pentru o infracţiune economică si nu avea nici antecedente penale. Stau şi mă întreb, cei care l-au condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, ştiind ce afecţiuni are, dorm liniştiţi acum? Oare câţi oameni trebuie să mai moară în penitenciarele din România ca să-şi îndrepte cineva privirea şi spre acest sistem? Câte procese trebuie să mai piardă România la CEDO, câţi bani trebuie să mai plătescă românii despăgubiri deţinuţilor, ca să aibă curaj oamenii politici să iasă din zona discursului populist şi să ia o decizie si să decongestioneze penitenciarele din România, să facă loc pentru violatori şi criminali şi să-i lase acasă pe cei bolnavi, care nu reprezintă un pericol pentru societate, ca să-şi trăiască ultimele zile, luni sau cât le mai dă Dumnezeu, alături de copii, de familie?
  Vi se pare că românii trăiesc mai bine dacă deţinuţii bolnavi mor în penitenciare? Că justiţia este mai credibilă? Că statul de drept este mai puternic? Dacă statul cheltuie bani să ţină în penitenciare oameni bolnavi, fără antecedente penale, care nu reprezintă un pericol pentru societate? De ce să nu-i lăsăm, ca în alte ţări din UE, să ispăşescă pedeapsa la domiciliu, să-i îngrijească familia? De ce să le plătim noi, din bani publici, transportul de la penitenciar la spital, uneori zilnic pentru chimioterapie, proceduri medicale, investigaţii si tratamente?
  Ştiţi că sunt deţinuţi care săvârşesc infracţiuni, intenţionat, pentru a ajunge într-un penitenciar şi a fi duşi cu maşina la spital pentru investigaţii şi tratamente, care se fac cu prioritate pentru deţinuţi, în timp ce ceilalţi bolnavi aşteaptă pe holurile spitalelor?
  Cele mai mari sume de bani se cheltuie în penitenciare cu paza, transportul, cazarea, investigaţiile şi tratamentele miilor de deţinuţi bolnavi.
  Nu ar fi mai bine să contribuim la creşterea pensiilor, salariilor sau alocaţiilor copiilor noştri cu aceşti bani? Sau să renovăm câteva spitale? Sau penitenciarele? Pentru că, în acest moment, şi deţinuţii sănătoşi se îmbolnăvesc din cauza condiţiilor de detenţie.
  Mă întreb când şi cine sau dacă va avea cineva curajul să facă ceva şi pentru sistemul penitenciar din România. Pentru că, de exemplu, nu sunt suficienţi bani pentru a plăti orele suplimentare ale angajaţilor penitenciarelor, dar se cheltuie foarte mulţi bani cu deţinuţii bolnavi. Care ar putea fi lăsaţi acasă, dacă nu au săvârşit fapte cu violenţă şi nu reprezintă un pericol concret pentru societate. Astfel, nu ar mai fi nevoie de suplimentarea fondurilor pentru penitenciare. Cu economiile făcute se pot suplini lipsurile actuale.
  Administraţia Naţională a Penitenciarelor este aproape de colaps. Sistemul penitenciarelor este subfinanţat, penitenciarele suprapopulate. Deţinuţi stau, de multe ori, câte 2 în pat. Condiţiile sunt greu de suportat, atât pentru deţinuţi cât şi pentru angajaţii penitenciarelor. Angajaţii sunt insuficienţi, faţă de nevoile sistemului, iar bani pentru plata orelor suplimentare nu sunt. Departamentele socio-educative din penitenciare, cele care ar trebui să se ocupe de reeducarea tuturor deţinuţilor, funcţionează în regim de avarie. Personalul angajat în aceste departamente este insuficient şi, oricâte ore suplimentare ar lucra, le este imposibil să facă faţă. Întreg sistemul penitenciar funcţionează în regim de avarie.
  De exemplu, la Spitalul Penitenciar Jilava este un singur psiholog şi sunt aproximativ 350 de bolnavi, internaţi permanent.
  Fiecare zi în penitenciar este o luptă pentru supravieţuire, este un chin, o suferinţă greu de descris, pe care, cei care au puterea, se tem să o curme. Pentru un om care suferă de boli cronice grave, condamnarea cu executare înseamnă condamnarea la moarte.
  Îmi amintesc acum cuvintele părintelui Arsenie Boca care spunea că: “Omul care poate să facă binele şi nu-l face, este o fiinţă josnică.” Constat că sunt multe “fiinţe josnice” în România, pentru că nu au curajul să ia decizii. Se tem. Normal ar fi să ne temem doar de Dumnezeu. Aceasta ar fi o Românie normală în care cu toţii ne-am dori să trăim. O Românie cu mai puţini oameni nevinovaţi în penitenciare, dupa grave erori judiciare sau abuzuri, o Românie în care oamenii politici nu se întrec în discursuri populiste, despre independenţa justiţiei, întărirea statului de drept sau lupta împotriva corupţiei, dând exemple de luptă împotriva corupţiei oameni care nici nu au fost acuzaţi de fapte de corupţie, o Românie în care drepturile oamenilor să fie respectate, o Românie în care oamenii să aibă curaj să vorbească, curaj să ia decizii.
  

“Poezie despre viata”

Am participat recent la festivitatea de premiere a concursului national de creatie literara intitulat “Poezie de puscarie”, organizat de ANP.

Poetul Dan Mircea Cipariu, un om extraordinar, de care doar auzisem pana atunci, a reusit sa ne faca, pentru scurt timp, sa uitam ca suntem intr-un penitenciar, sa ne simtim liberi si sa traim emotia momentului. Am constatat cu bucurie ca, intr-o societate lipsita de umanism, mai sunt suflete pentru care omenia mai inseamna ceva.

Am citit in presa ca i-a adresat un apel public domnului Presedinte al Romaniei de a ma gratia, din motive umanitare si as dori sa-i multumesc pentru acest gest, la care nu ma asteptam. Uneori, oameni care nu te cunosc se dovedesc a fi mai aproape decat aceia, pe care i-ai avut alaturi de mult timp si care te abandoneaza, fara remuscari, in agonie.

Probabil din versurile poeziei mele, dar mai ales din starea mea, pentru ca m-a vazut personal, a inteles, mai bine decat altii, durerea din sufletul meu, drama prin care trecem, eu si familia mea, in special cei doi copii, mici si bolnavi, pe care ii am.

As dori sa le multumesc tuturor celor care au inteles si sustinut demersul meu de gratiere, prin declaratiile de sustinere sau apelurile adresate, la randul lor, Presedintelui Romaniei. Sunt jurnalisti, analisti politici, oameni din toate partidele, care au lasat la o parte lupta politica, conflictele, criticile si s-au dovedit a fi OAMENI. Oameni care au inteles ca omul politic Monica Iacob-Ridzi a murit, dar mama Monica Iacob-Ridzi luptă pentru viaţa ei şi a copiilor ei.

M-a impresionat si apelul domnului Radu Moraru intitulat “Domnul Presedinte, iertati-o pe Monica!”. Un jurnalist care nu ma cunoaste personal, la fel ca domnul Cipariu, si care a inteles mai bine ca altii drama prin care trec in aceste momente: ”Nu suntem animale, nu suntem razbunatori, nu suntem nici perfecti, dar avem un suflet bun si in preajma Marilor  Sarbatori ne inmuiem si iertam. Rar mi-a fost dat sa intalnesc o asemenea drama in anii de cand fac presa (…). Justitia a decis la rece, e oarba, dar noi romanii trebuie sa ramanem oameni, cu sentimente, emotii si intelegere. 5 ani e mult, prejudiciul statului fiind deja recuperat (…).Cand am aflat de dramele ei de acasa, am iertat-o pe loc… Domnule Presedinte, va muri in puscarie, daca nu o iertati. Cu cine credeti ca o putem inlocui, sa aiba grija de doi copii cu grave boli genetice, sa-i stranga la piept atunci cand plang de suferinta?! Moartea ei in inchisoare nu va ajuta Romania sa se faca bine, dar eliberarea ei va ajuta doi prunci sa sufere mai putin. Iertati-o Domnule Presedinte, in suflet! Restul tine de o simpla semnatura … Haideti sa o „condamnam” la libertate in folosul comunitatii!(…). E suficient cat am pedepsit-o, e deja prea crud. Monica in libertate ne va face mai buni, cred in pocainta ei. Moartea Monicai in inchisoare ne va inrai si mai mult! O societate care doar pedepseste si nu are mila, nu iarta, devine toxica! Dumnezeu sa va dea gandul cel bun!”

Astfel de mesaje imi dau putere sa rezist, sa lupt. Ma rog la Dumnezeu in fiecare clipa sa primesc libertatea de a ma ingriji acasa de sanatatea mea si a copiilor mei, libertatea de a sta inchisa acasa, intr-o camera, cu doi copii mici in brate, sa-i strang la piept si sa le spun in fiecare clipa cat de mult ii iubesc si cat de mult regret ca au suferit din cauza mea. Nu imi doresc o altfel de libertate. Acest lucru ma va urmari pana mor. Si cand voi muri, voi muri cu aceasta durere in suflet, ca doi copii mici si nevinovati au suferit pe nedrept si nu am putut fi langa ei cand au avut mai multa nevoie de mama lor. Ma rog la Dumnezeu ca macar ei sa ma ierte…

Poezia pentru care am obtinut locul al doilea la concurs , intitulata “Poezie despre viata”, este emotie si gand. Gandurile care ma framanta de cand sunt in penitenciar. Am scris-o la inceputul lui martie, in primele zile la Spitalul Jilava. Acum ar putea fi putin altfel, dar atunci, in urma cu mai bine de trei luni, asa a fost.

De atunci am scris sute de pagini: poezie, proza, cererea de gratiere, gandurile mele…

Din cand in cand fac pauza si ma asez pe pat, sperand ca durerile cumplite pe care le resimt sa se atenueze. Cand simt ca pot sa ma ridic, continui sa scriu. Asa reusesc sa “evadez” si sa ma simt aproape de copiii mei, de sotul meu, de familia mea. Scriind.

Asa au trecut 120 de zile in care nu am incetat sa sper ca in Romania anului 2015, voi gasi, la cel mai inalt nivel, omenia care ne-a lipsit in ultimii 10 ani. Nu am incetat sa sper ca in Romania anului 2015 exista iertare. Sunt obligata sa traiesc cu aceasta speranta. Cu speranta unui gest de clementa, care-mi va permite sa-mi strang copiii in brate, tot timpul.

GRAŢIEREA, SINGURA MEA SPERANŢĂ

Motivul pentru care am recurs la aceasta ultima cale, este acela ca AS VREA SA MAI TRAIESC, as vrea sa imi pot creste copiii, sa ii sprijin in confruntarea cu bolile pe care le-au mostenit de la mine, dar si cu bolile obisnuite, care, in contextul medical pe care il prezinta, sunt infinit mai agresive si mai riscante pentru ei.
Este speranţa mea la viata. Speranta ca voi trai ultimele luni, ani sau cât va vrea Dumnezeu, alături de copiii mei, de familie.
Nu am incetat sa sper intr-un gest de clementa, pentru ca nu am antecedente penale si am avut o conduită ireproșabilă, atat pe parcursul procesului in cadrul caruia am fost condamnata, dar si ulterior, in mediul carceral, nu am savarsit si nu am fost acuzata ca as fi savarsit vreo infractiune de coruptie, iar recuperarea prejudiciului la acoperirea caruia am fost obligata este asigurata pe deplin si garantata, prin valorificarea bunurilor pe care le detin, pe care s-a instituit sechestru asigurator.
Menținerea mea in executarea pedepsei inchisorii, in conditiile in care in penitenciar nu pot respecta recomandarile medicilor, pentru afectiunile cu care ma lupt in tacere de mai multi ani, poate avea consecințe ireversibile, deosebit de grave, asupra sănătății și vieții mele, dar si asupra bunei dezvoltari fizice si psihice a copiilor mei (fetiţa are doar 1 an şi 7 luni, iar băieţelul abia a implinit 5 ani), pentru care pierderea prematura a mamei, la o varsta atat de mica, ar fi tragica. Unele afecţiuni s-au agravat deja, în ultima perioadă, iar riscul să se agraveze şi mai mult, este din ce in ce mai mare, cu fiecare zi în penitenciar. Şansa de a respecta, în libertate, recomandările medicilor reprezintă pentru mine diferenţa între viaţă şi moarte.
Graţierea este singura şansă pe care o am, să fiu alături de Maria si Andrei, ingerii cu care viata mea a fost binecuvantata, în lupta lor cu afectiuni care ma obliga la supraveghere stricta, având în vedere vârsta lor mică. Copiii sunt acum in situatia de a nu avea alaturi niciun parinte, acestia locuind acum in Bucuresti, impreuna cu bunicii, deoarece au nevoie de continuarea unor proceduri medicale, ce nu pot fi efectuate in Judetul Hunedoara.
Graţierea este singura speranţă să-mi pot ajuta copiii să se recupereze psihic, după trauma despărţirii noastre bruşte.
Cererea mea de graţiere este strigătul de disperare al unei mame grav bolnave, care trăieşte alături de copiii şi familia ei o dramă greu de descris în cuvinte.
Este ţipătul şi plânsul unor copii mici si bolnavi, nevinovaţi, profund afectaţi de faptul că mama lor a fost luată brusc de lângă ei.
Acceptarea, din motive umanitare, a cererii de graţiere reprezintă pentru mine, in acest moment, singura şansa la viaţă.
Omul politic Monica Iacob-Ridzi a murit. Mama Monica Iacob-Ridzi luptă pentru viaţa ei şi a copiilor ei.
Şansa de a respecta, în libertate, recomandările medicilor reprezintă pentru mine diferenţa între viaţă şi moarte.

2 MAI – ZIUA TINERETULUI

  Sâmbătă a fost 2 mai. Ziua Tineretului. S-au împlinit 6 ani de când această zi nu mai este sărbătorită deşi este o obligaţie legală a ministerului, conform Legii 425/2004. Sau nu este sărbătorită conform legii care obligă Ministerul Tineretului şi Sportului să organizeze evenimente cultural-artistice cu ocazia zilei de 2 mai. Dar îi înţeleg perfect pe cei care au fost sau sunt miniştri în acest moment. Pentru că nu am văzut şi nu cred că vom vedea un ministru condamnat pentru că a încălcat legea şi nu a organizat evenimente cultural-artistice, folosind “resurse financiare, umane şi organizatorice” pentru sărbătorirea Zilei Tineretului cum prevede legea. Avem însă un ministru condamnat pentru că, pe perioada mandatului său, s-a respectat legea şi s-a organizat Ziua Tineretului. În mod eronat s-a spus public că eu aş fi acuzată de fapte de corupţie. Acest lucru nu este adevărat. Acuzaţiile privesc fapte de abuz în serviciu, fapte ce în cazul meu nu au fost probate pentru că nici nu există! Nimeni nu poate să spună ceva în legătură cu vreo activitate frauduloasă în ceea ce mă priveşte. Nimeni nu m-a acuzat şi nu poate să spună că am cerut cuiva bani sau că am primit bani ca să rezolv o problemă. Nimeni nu m-a acuzat că aş fi abuzat de funcţie şi aş fi făcut ceva pentru mine sau pentru altul.
  Despre modul abuziv în care a decurs urmărirea penală şi apoi cercetarea judecătorească voi vorbi mai târziu. Un lucru doar vi-l spun acum. Când am fost chemată la DNA pentru prezentarea materialului de urmărire penală, unul dintre avocaţii mei, văzând că nicio probă din dosar nu demonstrează că eu aş fi săvârşit vreo faptă, ci dimpotrivă, l-a întrebat pe poliţistul care asista, de ce mă trimit în judecată. Răspunsul poliţistului a fost foarte clar: şi-a îndreptat privirea în sus.
  Sunt victima unei grave erori judiciare sau mai bine spus a unui abuz crunt prin trimiterea în judecată şi condamnarea mea la 5 ani cu executare, pentru că aş fi abuzat de funcţie şi aş fi plătit unor firme private banii pentru organizarea Zilei Tineretului.
  Vreau să se ştie că Monica Iacob-Ridzi a delegat toate atribuţiile cu privire la organizarea Zilei Tineretului. Monica Iacob-Ridzi NU a decis nici modalitatea de achiziţie a serviciilor pentru organizarea Zilei Tineretului, nici firmele ce s-au implicat în prestarea acestor servicii, nici realizarea documentaţiei de atribuire, nici recepţia serviciilor şi nici plata contractelor.
  Vreau să se ştie că Monica Iacob-Ridzi NU a fost de acord cu plata sumelor datorate firmelor. Nu am semnat ordonanțările de plată, iar plata a fost făcută de directorul economic din minister, Paul Diaconu, împotriva voinței mele, când eram plecată la Bruxelles la Consiliul de Miniștri, profitând de absenţa mea. De altfel, acest domn a recunoscut în instanță că a făcut aceste plăți fără ca eu să ştiu, fără să încuviinţez, cum a recunoscut și faptul că, şi în alte cazuri ar fi făcut plăți fără ca eu ca ministru să ştiu şi să fi semnat ordonanțările de plată, cum cerea legea, toate aceste aspecte fiind consemnate și în Raportul Curții de Conturi, ignorat de către instanță, ca şi declaraţia directorului, de altfel.
  “Relativ la discuția cu Mircea Florin Cătălin a fost o discuție în sensul că i-am ordonat să facă plata mai repede. În legătură cu plățile, arăt că a existat într-adevăr o problemă în condițiile în care inculpata Ridzi amâna semnarea ordonanțărilor de plată. Este adevărat că i-am cerut inculpatului Mircea să facă plățile pentru ziua de 2 Mai, însă am considerat că acesta este suficient de precaut să facă aceste plăți în condiții de legalitate.” (declarație inculpat Diaconu Paul, condamnat 2 ani și 6 luni cu suspendare).
  “Inculpatul Paul Diaconu mi-a cerut să fac plata în condițiile în care nu existau toate documentele necesare în acest scop. Mai exact, chiar m-a repezit și m-a amenințat că mă dă afară în condițiile în care plata nu se face mai repede.” (declarație inculpat Mircea Florin Cătălin, condamnat 2 ani și 6 luni cu suspendare).
  În acelaşi sens sunt şi:
  - declaraţia martorei Cazan Ruxandra Ileana, dată la 10 ianuarie 2013 în faţa instanţei de fond : “Deoarece era amânată semnarea de către ministra Ridzi în calitate de ordonator principal al ordonanţărilor de plată, am fost rugată de mai multe ori insistent de către Diaconu Paul – directorul Direcţiei Economice să solicit ministrei aplicarea semnăturii sale pe acele ordonanţări; de altfel inculpatul Diaconu Paul a intrat pentru rezolvarea acestei chestiuni personal la ministru şi în continuare ordonanţările nu au fost semnate de catre inculpata Ridzi. (…) În contextul escaladării rapide a scandalului mediatic, inculpata Ridzi a solicitat efectuarea unui audit de specialitate de către serviciul de audit al MTS (…) În orice caz ordonanţările nu au fost semnate de ministra Ridzi deoarece eu personal am predat mapa cu ordonanţările nesemnate noului ministru numit”.
  - declaraţia martorului Şerbănescu Daniel din 07 ianuarie 2014, dosarul instanţei de fond: “Într-adevar, am asistat personal la predarea-primirea documentelor MTS la 18.08.2009 între fosta ministră Monica Iacob – Ridzi şi Plăcintă Sorina; cu această ocazie s-a încheiat un proces – verbal scris, pe care l-am cosemnat şi eu alături de cei doi demnitari şi de încă doi directori ai unor direcţii de specialitate din cadrul MTS. … am verificat personal totalitatea documentelor nominalizate în anexa la procesul verbal … susţin că ele au existat în realitate la data efectuării operaţiunii. Într-un circuit legal documentar, respectivele ordonanţări de plată, dacă ar fi fost semnate de ordonatorul principal de credite, … ar fi trebuit să se afle în contabilitatea instituţiei, pentru facerea plăţilor dispuse prin intermediul lor, iar numai în ipoteza contrară în care nu erau semnate de către fostul ordonator principal de credite, fostul ministru Monica Ridzi, ele puteau a fi trecute in lista ataşată la procesul verbal …. Arăt că cele trei ordonanţări de plată nu erau semnate de catre fostul ministru Monica Ridzi”.
  Stau și mă întreb, dacă în timpul procesului legat de moartea Elodiei, ar fi recunoscut cineva că a omorât-o pe Elodia și ar fi probat acest lucru, tot pe Cioacă îl mai condamnau pentru omor?
  Fac această paralelă pentru că, în cazul meu, deşi directorul general economic din minister a recunoscut că a dispus plățile respective, din proprie iniţiativă, fără ca eu să fi semnat ordonanţările de plată, el este acasă, liber, iar eu sunt condamnată 5 ani cu executare pentru că aş fi abuzat de funcție și aş fi dispus acele plăți.
  “Inculpatul Paul Diaconu mi-a cerut să fac plata în condițiile în care nu existau toate documentele necesare în acest scop. Mai exact, chiar m-a repezit și m-a amenințat că mă dă afară în condițiile în care plata nu se face mai repede.” (declarație inculpat Mircea Florin Cătălin, condamnat 2 ani și 6 luni cu suspendare).
  În concluzie, acești 2 inculpați au fost condamnați 2 ani și 6 luni inchisoare, cu suspendare, pentru că au făcut plățile în absența semnăturilor mele, iar eu am fost condamnată 5 ani închisoare, cu executare pentru că aș fi dispus respectivele plăți, deşi acest lucru nu s-a întâmplat pentru că am refuzat să semnez ordonanțările de plată !?! În mod normal eu nu ar fi trebuit să fiu condamnată pentru ceva ce am dovedit că nu am făcut.
  Nimic nu a contat pentru instanță. Niciun argument, nicio probă. Nici faptul că am delegat toate competențele. Nici faptul că nu am semnat nimic. Nici faptul că nu am cerut niciodată cuiva să facă ceva ce nu e legal. Nici faptul că reprezentații firmelor care au organizat Ziua Tineretului recunosc faptul că nu mă cunoșteau, că nu îi cunoșteam, că nu s-au întâlnit niciodată cu mine, de fapt nici nu am fost acuzată că aș fi pretins sau primit ceva. Nu au contat nici declarațiile celorlalți inculpați și martori care arată nevinovația mea. Nici înscrisurile depuse la instanță, care contrazic susținerile procurorilor.
  Nici faptul că expertiza contabilă, dispusă chiar de ICCJ a arătat clar că nu există prejudiciu. Că toți banii există: o parte au fost cheltuiți, cu factură și chitanță pentru organizarea evenimentelor, restul se află sechestrați în contul firmelor. Prin urmare nimeni nu a furat niciun leu. Această expertiză dispusă în cursul judecăţii de către ÎCCJ, efectuată de un expert independent care a arătat că nu există prejudiciu în cauză a fost înlăturată de către instanţă pe motiv că nu se coroborează cu expertiza făcută de DNA care stabilise că există prejudiciu!!! Mai mult, expertul numit de DNA a stabilit că prejudiciul este de 2,7 milioane lei din aproximativ 3 milioane plătiţi, în contradicţie totală cu ceea ce stabilise Curtea de Conturi, Garda Financiară şi alte instituţii ale statutului. Voi detalia ulterior acest aspect. Nimic nu a contat. Nu a contat nici faptul că organizarea Zilei Tineretului era o obligație legală a ministerului, că banii erau prevăzuți în buget cu această destinație, că ținta de eficiență a cheltuirii banilor a fost depășită, prin atragerea unui număr mult mai mare de participanți decât cel prevăzut inițial la fundamentarea bugetului.
  Un singur aspect ar fi putut constata instanța și anume că, deși plata către firme era legal datorată deoarece evenimentele cu ocazia Zilei Tineretului au fost organizate, ținta de eficiență prevăzută prin contracte a fost depășită, recepția evenimentelor a fost făcută, totuși plata sumelor către firmele organizatoare a fost făcută de directorul economic la ordinul directorului general economic, în lipsa dispunerii ei de către ministru, cum ar fi fost legal.
  O altă informaţie neadevărată prezentată în spaţiul public în ziua de 2 mai a fost aceea că din evenimentele organizate de Ministerul Tineretului şi Sportului cu ocazia Zilei Tineretului au fost “puşi deoparte 600.000 euro pentru campania Elenei Băsescu”. Nu pot decât să constat că, cu rea credinţă, este deformată realitatea. Adevărul este că 600.000 euro este suma totală contractată de minister pentru organizarea tuturor evenimentelor ce au avut loc pe 2 mai 2009 în toate judeţele ţării, sumă ce a fost plătită de către directorul economic din minister către firmele organizatoare după organizarea evenimentului, aşa cum am arătat, când eu nu mă aflam în ţară şi fără să fi semnat documentele premergătoare plăţilor. Mai mult, Curtea de Conturi a constatat că plăţile s-au efectuat fără ca eu ca ministru să fi semnat ordonanţările de plată iar Garda Financiară a constatat că din cei 600.000 euro plătiţă de minister, 400.000 euro au fost cheltuiţi cu facturi şi chitanţe doveditoare pentru organizarea Zilei Tineretului iar diferenţa de 200.000 euro, profitul firmelor, este sechestrată în conturile celor două firme. Trecând peste faptul că plata s-a făcut fără acordul meu ca ministru, nu putem să nu constatăm că toţi banii există, au fost justificaţi, niciun leu nu a fost folosit în alt scop aşa cum s-a vehiculat.
  În condițiile în care eu nu mă aflam în țară (și am dovedit cu adresă de la TAROM acest aspect) în ziua în care plățile au fost făcute, în lipsa semnăturilor mele, acuzarea și condamnarea mea că aș fi dispus acele plăți nu au niciun temei legal și nicio logică.
  Nu am spus nici la parchet, nici la instanţă cât sunt de bolnavă, nu mi-am imaginat că speculaţiile, că interpretările pot ţine loc de probe. Iar pentru cei pe care i-am auzit spunând că toţi cei care sunt acuzaţi îşi descoperă brusc câte o boală, vreau să fac precizarea că, în cazul meu, o mare parte a bolilor pe care le am în acest moment au fost descoperite în urmă cu 10 ani de zile, apărute ca urmare a stresului la care am fost supusă din cauza decesului tatălui meu, dar atunci nu îmi puneau viaţa în pericol ca acum pentru că s-au agravat mult în ultima perioadă şi au apărut şi alte boli din cauza stresului la care am fost supusă pe nedrept în ultimii 6 ani.
  Nu în ultimul rând vreau să lămuresc scopul organizării manifestărilor dedicate Zilei Tineretului, pentru că s-a vehiculat în spaţiul public că Ziua Tineretului a fost organizată pentru a o sprijini pe Elena Băsescu în campania electorală din 2009. Acest lucru nu este adevărat. Organizarea de evenimente cultural-artistice cu ocazia Zilei Tineretului era şi este o obligaţie legală a ministerului stabilită prin Legea 425/2004, aşa cum am mai spus. Neorganizarea unor astfel de manifestări însemna o încălcare a legii. Sărbătorirea Zilei Tineretului din 2009 a avut loc înainte de a începe campania electorală pentru alegerile europarlamentare şi fără vreo legătură cu aceasta.
  Şi pentru că ieri am revăzut la televizor imaginile ce au tot fost prezentate şi în ultimii 6 ani în care apare Elena Băsescu alături de mine, Elena Udrea şi Roberta Anastase, vreau să fac o precizare importantă pentru că am constatat că s-a creat o mare confuzie.
  Acele imagini NU sunt imagini de la evenimentul organizat de Ministerul Tineretului şi Sportului la Costineşti pe 2 mai 2009, ci sunt imagini de la evenimentul organizat de Ministerul Turismului pe 1 mai la Mamaia unde am fost şi eu invitată să particip. Deliberat sau nu, această asociere a susţinut sugestia falsă că Ministerul Tineretului ar fi organizat Ziua Tineretului pentru a o sprijini pe Elena Băsescu.
  Vreau să precizez foarte clar că Ministerul Tineretului şi Sportului nu a avut nicio legătură cu evenimentul organizat pe 1 mai 2009 la Mamaia de Ministerul Turismului, aşa cum eronat a fost afirmat de mai multe ori, cele 2 ministere nu au organizat niciodată evenimente în comun.
  În legătură cu scopul organizării manifestărilor dedicate Zilei Tineretului, doresc să precizez că, începând cu anul 2004 de când Legea 425 era în vigoare, în fiecare an până în 2009 au fost organizate evenimente cultural-artistice pentru sărbătorirea Zilei Tineretului cum prevedea legea, de aceea încă din 2008, înainte de a fi eu numită ministru, au fost prevăzute sume în buget pentru organizarea Zilei Tineretului din 2009. De altfel, în bugetul adoptat în Parlament pentru anul 2009 a fost prevăzută o sumă de 6 ori mai mare la capitolul bugetar respectiv decât aceea prevăzută în contractele încheiate pentru organizarea Zilei Tineretului. În concluzie, motivul pentru care şi în 2009 Ziua Tineretului a fost sărbătorită a fost faptul că era o obligaţie legală şi nu altul cum s-a tot speculat.
  Mai sunt încă multe de spus, dar, mărturisesc, de când sunt la spital, îmi găsesc greu puterea sau răgazul să scriu. Voi încerca să mai prezint, aşa cum am promis, aspecte legate de toate acuzaţiile ce mi-au fost aduse pe nedrept precum şi dovezile nevinovăţiei mele.

Apel la reflectie

Sunt doua saptamani de cand sunt in Penitenciar dintr-o grava eroare judiciara, doua saptamani de chin, de umilinta, de durere, de suferinta. Doua saptamani in care m-am simtit tot mai rau, doua saptamani in care medicul Penitenciarului – o doamna careia nu am ce sa-i reprosez – vazand cat imi este de rau, a facut eforturi sa ma trimita la un spital pentru investigatii ce imi sunt urgente si necesare avand in vedere bolile grave de care sufar.

Sistemul medical in Penitenciar nu este bine gandit. Asistenta medicala de specialitate este bine reglementata in lege, dar greu aplicabila in practica. Medicamentele sunt foarte putine, cele extrem de necesare lipsesc, daca medicamentele de care ai nevoie sunt sub forma de capsule sau plicuri, nici familia nu are voie sa le cumpere chiar daca ai reteta, fondurile pentru analize medicale sunt limitate… Toate acestea se intampla deoarece in ultimii 25 de ani in Romania toti cei care au fost la sefia ministerului justitiei au subfinantat Administratia Nationala a Penitenciarelor si cei care au facut unele reguli nu au trecut pe aici…

Pentru conditiile din Penitenciare nu sunt vinovati directorii penitenciarelor, pentru imposibilitatea efectuarii unor investigatii necesare detinutilor, nu sunt vinovati medicii din penitenciare. Vinovatii sunt cei care, subfinantand in mod constant Administratia Nationala a Penitenciarelor, au generat o situatie critica in acest moment. Ar trebui sa raspunda penal pentru asta. Asa prevede art. 5 alin. 2 din Legea 254/2013 !

Ma intreb cati oameni trebuie sa mai moara in penitenciare sau sa se imbolnaveasca grav, cate procese sa mai piarda Romania la CEDO pentru ca sa se faca ceva si pentru cei care, odata ajunsi in penitenciare sunt condamnati, a doua oara, la umilinta?

Condamnare primesc, deopotriva, si familiile detinutilor, si copiii lor care vin sa-si vada parintii in conditii improprii, greu de descris. Copiii mei au fost deja grav afectati de vizita cu dispozitiv de separare la care au avut dreptul. Si nu doar ai mei.

La acesti copii nu se gandeste nimeni? De ce trebuie pus un geam intre o mama si copiii ei de doar cativa anisori? Daca mama nu a fost acuzata de fapte de violenta, vizitele cu dispozitiv de separare pot fi considerate tratament inuman, o forma de “tortura” atat pentru mama cat si pentru copii, tratament interzis de lege.

Legat de conditiile din penitenciar, acestea nu pot decat sa-mi agraveze situatia medicala. Probabil vi le imaginati, au fost prezentate public de sotul si avocatii mei, pot sa va spun sigur ca nu asigura respectarea demnitatii umane cum prevede legea 254/2013 la art. 4.

Pot sa va spun ca nu am fost condamnata doar la o pedeapsa privativa de libertate. Am fost condamnata sa stau in frig, ma incalzesc – ca si celelalte detinute – cu sticle de apa incalzita la filtrul de cafea, am fost condamnata sa fac dus de 3 ori pe saptamana in cele 10 minute cat este apa calda acum (cele 10 minute le impart cu colega de camera pentru ca avem un singur dus – de fapt, o teava in loc de dus, dar ne bucuram ca niste copii cand o avem …).

Mai mult, am fost condamnata sa ma plimb maxim o ora pe zi intr-o “cusca” de aproximativ 10 m / 4 m in care cerul il vezi tot prin gratii acoperite cu plasa deasa. Sau am fost condamnata sa nu ma plimb deloc daca ora de “plimbare” se suprapune ca program cu ora de vizita … Mi s-a intamplat si asta. Si pentru ca, pe langa afectiunile grave pe care le am, sufar si de o forma grava de trombofilie, pe care nu o pot trata din cauza unei alte afectiuni pe care o am, boala Von Willebrand, singura varianta ca sa evit decesul prin trombembolie este in ceea ce ma priveste sa ma misc cat mai des. Prin urmare, fac sute de pasi pe lungimea de 3 m a celulei in care stau si ma rog la Dumnezeu in fiecare clipa sa nu mor in penitenciar cum au mai murit oameni bolnavi in penitenciarele din Romania.

Desi nu am voie sa stau langa persoane bolnave, racite sau cu alte infectii din cauza riscului de a mi se agrava bolile pe care le am din cauza lipsei imunitatii, acest lucru este imposibil in Penitenciar din cauza supraaglomerarii. Desi stau tot timpul cu masca de protectie, iau antibiotic de 26 de zile deja, pentru a preveni contactarea unei alte infectii pe langa pielonefrita de care sufar in acest moment, riscul de a contacta o alta infectie este mare si poate duce chiar la decesul meu.

Va rog public, Domnule Ministru al Justitiei, sa mergeti personal in penitenciare si sa vedeti conditiile in care sunt tinuti detinutii si in care lucreaza angajatii penitenciarelor. Poate atunci veti aloca mai multi bani celor care, nu din vina lor, sunt condamnati a doua oara odata ajunsi in penitenciare.

Sper, Domnule Ministru, ca nu ganditi ca: “asa le trebuie, au gresit, sa sufere. Nu trebuie sa investim in penitenciare”. Stiti, Domnule Ministru, moartea in chinuri este mult mai dureroasa si este o forma de tortura. Ori, pentru un om bolnav ca mine, condamnarea la inchisoare este de fapt o condamnare la moarte, pentru ca sistemul penitenciar, gestionat de Dumneavoastra, nu poate asigura mie si sutelor de detinuti din Romania, minimul de decenta si non-umilinta umana.

Este un apel la reflectie. Este un apel disperat. Inteleg sa imi duc crucea pana la capat. Insa inteleg sa vreau sa traiesc cu gandul la copiii mei, de care nicio “instanta”, de care nimeni nu ma poate desparti. Ei sunt, la urma urmei, singura determinare pe care o mai am.

Al 13-lea ministru …

Ianuarie 1945. In urma somatiei lansata de fortele sovietice de ocupatie, de a mobiliza pe toti germanii cetateni romani in vederea deportarii in Uniunea Sovietica, la 13 ianuarie 1945 au inceput actiunile de deportare in masa din Romania in Uniunea Sovietica a unei parti din populatia civila de origine germana. Cine „conducea” la acel moment a decis cine va fi deportat si cine nu. Trebuiau deportati cat mai multi….

Printre cei deportati au fost si bunicii mei. Tatal meu avea atunci 1 an si 5 luni, exact cat are fetita mea in acest moment…Incepuse sa rosteasca primele cuvinte si era un copil vesel. A ramas plangand acasa cu bunica lui. Socul despartirii de mama a fost atat de mare incat a mutit. Pana la 5 ani nu a mai rostit niciun cuvant si a ramas toata viata cu un defect de vorbire.

Cand i-a deportat pe bunicii mei, bunica era insarcinata cu al doilea copil („nu se vede” i-a spus cel care decidea cine pleaca si cine nu…). Nu s-a putut impotrivi…I-au urcat in vagoane cu care erau transportate animalele si i-au deportat intr-un lagar de munca. Ajunsi acolo i-au pus sa munceasca in mina. De cate ori vorbesc cu bunica, imi spune cu lacrimi in ochi ca au fortat-o sa lucreze in mina pana in ziua cand a nascut. Dupa ce a nascut, dupa un timp au trimis-o acasa tot cu un bou vagon, impreuna cu mai multe femei care nascusera. „Toti copiii au murit pe drum. Au murit de foame. Nu aveam ce sa le dam sa manance. Cand trenul oprea, foarte rar, ne vindeam hainele de pe noi pentru un pumn de malai. Dar al meu a fost ingropat, nu aruncat” povesteste bunica plangand…intreb nedumerita ce vrea sa spuna si imi raspunde cu lacrimi in ochi ca trenul oprea foarte rar si mamele isi arucau copiii morti pe gemuletul mic de la vagon. „Cand copilul meu a murit, am refuzat sa-l arunc, l-am invelit intr-un scutec si l-am tinut in brate pana cand trenul a oprit in prima gara. Acolo am coborat si am fost ajutata sa sap o groapa. Am sapat-o cu mainile si cu un lemn gasit in apropiere. Copilul meu a fost ingropat, nu aruncat” repeta bunica obsesiv.

Ajunsa acasa dupa aproape un an, bolnava, distrusa dupa ce tocmai isi ingropase copilul nascut in lagar intr-o gara, tatal meu nu a mai recunoscut-o. Socul a fost si mai mare pentru bunica. Sotul in lagar, muncea in continuare in mina, un copil mort si cel ramas acasa nu o mai recunoaste… I-a trebuit mult timp sa isi revina. Dupa un an este anuntata ca sotul ei a avut un accident grav la mina si nu mai are nicio sansa…va muri. Mai trec 3 ani si se recasatoreste. Dupa un timp ramane din nou insarcinata. Pana sa nasca, se intoarce acasa primul ei sot, care de fapt nu murise cum fusese anuntata. A stat mult timp dupa accident intr-un spital si si-a revenit. Socul e din nou mare atat pentru bunica, cat si pentru tatal meu care pe vremea aceea avea varsta de acum a baietelului meu. Bunicul meu decide sa plece, gasind-o pe bunica recasatorita si insarcinata. 5 ani nu au stiut nimic unul de altul…Toata viata i-a urmarit acest episod nedrept din viata lor. O familie distrusa, un copil mort si unul afectat pentru tot restul vietii…Bunica implineste 93 de ani in 14 mai. Cand povesteste ce i s-a intamplat te cutremuri…

Tatal meu a decedat la 59 de ani. A fost un soc pentru mine. Au trecut 10 ani de atunci, dar si acum refuz sa cred ca nu mai este si il simt langa mine tot timpul. Tatal meu a fost si este un exemplu pentru mine. A fost un om modest, corect, cinstit si am crescut crezand in aceste valori. Cand era grav bolnav, ca si mine acum, am facut tot ce am putut sa fie bine. Din pacate, in cazul lui a fost o culpa medicala. A fost operat pe creier si, din eroare, medicul a sectionat o artera si a sangerat pana a murit, pentru ca in spital nu aveau dotarea necesara pentru a-l salva. Am inteles inca o data ca exista valori mult mai importante decat cele financiare, ca cea mai importanta este sanatatea si ca nu ne putem impotrivi sortii.

Am continuat sa traiesc impreuna cu sotul meu in modestul nostru apartament de 3 camere de la Petrosani. Si ne-am implicat mai mult in politica si eu, si el in speranta ca vom putea schimba ceva in bine in aceasta tara, mi-am dorit sa nu mai moara oameni nevinovati prin spitale si sa dam o sansa Vaii Jiului. Am crezut ca toti sunt corecti si cu frica de Dumnezeu, ca mine. Am fost naiva, recunosc.

Am platit politic si personal pentru naivitatea mea de a fi crezut prea mult in oameni. Am inteles pretul pe care credulitatea mea l-a impus intr-o lume mai mult mercantila, si mai putin cu suflet.

Mi s-a propus sa fiu ministrul Tineretului si Sportului in 13 decembrie 2008. Am avut o strangere de inima, nu as fi vrut. Argumentele colegilor din partid au fost puternice: ai demisionat din Parlamentul European, ai candidat si ai fost aleasa cu un numar foarte mare de voturi in Parlamentul Romaniei, nu poti sa refuzi… Am acceptat. Cand am aflat ca eram de fapt al 13 – lea ministru al sportului am avut o strangere de inima…dar recunosc, nu banuiam nicio secunda in acel moment ca intr-un minister salariatii pot face ce vor, peste capul ministrului. Mi-am spus, daca sunt corecta nu mi se poate intampla nimic. Din nou am fost naiva…

Dupa 5 ani de la evenimentele din 2 mai 2009, am fost condamnata de catre instanta de fond pentru ca as fi platit niste bani catre 2 firme desi, conform probelor din dosar banii au fost platiti la „ordinul” directorului general economic din minister, Paul Diaconu,  impotriva vointei mele.

De altfel inculpatul Paul Diaconu a recunoscut in instanta ca a ordonat sa se faca platile desi ministrul nu cunostea si nu incuviintase acest lucru (nu semnase  ordonantarile de plata). Declaratie Paul Diaconu:  „In legatura cu platile, in general, arat ca inculpata Ridzi amana semnarea ordonantarilor de plata. Este adevarat ca i-am cerut inculpatului Mircea sa faca platile pentru ziua de 2 mai, insa am considerat ca acesta este suficient de precaut sa faca aceste plati in conditii de legalitate, „…am ordonat sa faca plata mai repede”. Aceasta declaratie a fost facuta de catre inculpatul Paul Diaconu la ultimul termen de judecata din data de 09 februarie 2015.

Mai mult, am dovedit cu probe incontestabile ca ordonantarile de plata aferente contractelor pentru care am fost trimisa in judecata nu au fost semnate de catre mine, deci nu am dispus plata asa cum sustin procurorii in rechizitoriu. Ordonantarile de plata in original existau pe biroul meu, nesemnate la momentul demisiei mele si le-am predat asa, nesemnate, ministrului  Sorina Luminita Placinta, prin procesul-verbal nr. 596 / 19 august 2009. Am atasat acest document la dosar. Judecatorii fondului nu l-au vazut.

In plus, am dovedit in instanta faptul ca la momentul efectuarii platilor, 11 mai 2009 nu ma aflam in tara, eram la Bruxelles, deci nu aveam cum sa semnez ordonantarile de plata. (platile nu puteau fi facute in absenta vizei de Control Financiar Preventiv, care s-a pus, conform copiei dupa registru, tot in 11 mai 2009. Dupa aplicarea acestei vize ar fi trebuit ca eu sa semnez, ori eu eram la Bruxelles). In 12 mai 2009 cand mi-au fost prezentate spre semnare ordonantarile de plata, am refuzat semnarea lor, solicitand tot atunci efectuarea unui raport de control. In acel moment nimeni nu mi-a comunicat faptul ca plata se facuse in 11 mai 2009 in absenta semnaturilor mele. Am atasat documente doveditoare la dosar. Judecatorii fondului nu le-au vazut.

De altfel, directorul general economic din minister  a recunoscut in instanta ca si-a permis sa faca pe perioada mandatului meu de ministru 600 de plati, fara ca eu ca ministru sa fi dispus acele plati, cum cere legea. Faptul ca pe perioada mandatului meu de ministru s-au efectuat plati de catre directorul economic fara ca eu sa fi semnat ordonantarile de plata, este consemnat si in raportul Curtii de Conturi si in Decizia Curtii de Conturi nr. 30.390/30.08.2010.

Am scris sute de pagini despre probele din acest dosar, care dovedesc clar ca nu am nicio implicare in savarsirea faptelor pentru care am fost trimisa in judecata.

Am fost naiva pana in ultima clipa si am crezut ca voi fi achitata de catre instanta de fond, pentru ca, in ce ma priveste, singura solutie probata si corecta este achitarea.

Sunt in acest moment epuizata dupa aproape 6 ani de atacuri profunde si nedrepte la adresa mea si a familiei mele, de momente in care am crezut ca nimic nu mai are rost si am fost pe punctul de a claca. Familia m-a ajutat sa nu cedez. Sotul meu m-a sprijinit. Cei 2 copii au fost tot timpul langa mine, copiii din pacate sunt si ei afectati, sunt bolnavi …

Din pacate acesti ultimi 6 ani din viata si-au pus amprenta definitiv asupra vietii si familiei mele. Sunt 6 ani in care bolile pe care le aveam s-au agravat si au aparut si altele noi. Sunt 6 ani in care am alergat intre spitale, avocati, experti, instanta si iar spitale…

Voi spera pana in ultima clipa ca aceia care vor decide soarta mea si a copiilor mei, vor vedea si vor cantari mai mult decat instanta de fond probele aflate la dosar. Voi spera ca se va tine cont si de probele noi pe care instanta de fond nu le-a vazut.

Copiii mei au nevoie de mama, acasa.

Altarul de sacrificu are nevoie de al 13 – lea ministru …

Sunt aspecte pe care nu as fi vrut sa le spun niciodata instantei, dar avocatul m-a convins ca e mai bine sa depunem si documentele medicale, pe langa probele depuse la dosar. Mi-as dori ca nu aspectele medicale sa primeze in decizia instantei ci probele din dosar care dovedesc nevinovatia mea, dar am depus si rapoartele medicale instantei pentru a dovedi ca, din pacate, situatia mea medicala este foarte grava.

Numai Dumnezeu stie cate zile mai am de trait, dar ma rog Lui ca acele zile sa le traiesc langa copiii mei, acasa.

Sper sa nu am soarta bunicii … ma intreb daca ma va mai recunoaste fetita … ce as putea sa ii spun baietelului meu de 4 ani si 9 luni … m-am oprit din scris si am plecat cu lacrimi in ochi sa il tin in brate pana adoarme…

Deputatul Monica Iacob Ridzi readuce în atenţie, de Ziua Internaţională a Muntelui, rolul acestora în viaţa social-economică a Văii Jiului

Comunicat de presă

(9 decembrie 2014)

Deputatul de Valea Jiului Monica Iacob Ridzi a susţinut astăzi, în plenul Camerei Deputaţilor, o declaraţie politică în care readuce în actualitate oportunităţile de dezvoltare ale Văii Jiului. Declaraţia a fost făcută în contextul în care pe data de 11 decembrie, în lume, este sărbătorită „Ziua Internaţională a Muntelui”.

În cuvântul său, Monica Iacob Ridzi apreciază că pentru comunităţile locale din oraşele şi municipiile Văii Jiului, muntele înseamnă aproape totul. „Întreaga viaţă socială şi economică pulsează, în cele 6 localităţi ale acestei regiuni, în jurul munţilor care înconjoară frumoasa Vale a Jiului. Mai întâi, muntele a fost “casa” primilor păstori care au populat cătunele dintre Jii, punând bazele aşezărilor de astăzi. Tot muntele este cel care a dat şansa la dezvoltare a regiunii, odată cu descoperirea şi exploatarea zăcămintelor de huilă. Astăzi, munţii Parâng, Retezat, Vîlcan şi Şureanu care înconjoară spectaculoasa regiune turistică a Văii Jiului, constituie principala oportunitate pentru un viitor mai bun al oamenilor din Petroşani, din Petrila, din Aninoasa, din Vulcan, din Lupeni şi din Uricani”, arată Monica Iacob-Ridzi.

Deputatul explică, în declaraţia sa politică, faptul că „munţii de cărbune din Valea Jiului reprezintă încă o bogăţie a acestei ţări, pe care nu am învăţat să-i preţuim încă la justa lor valoare. Aceşti oameni bravi şi destoinici care sunt minerii, continuă să lucreze în condiţii nedemne de vremurile pe care le trăim, riscându-şi zi de zi viaţa în măruntaiele munţilor pentru a scoate la lumină cărbunele care constituie garanţia independenţei energetice a României.” În acest sens, Monica Iacob Ridzi consideră că oamenii politici au datoria de a face tot ceea ce ţine de noi pentru ca activitatea din mineritul Văii Jiului să fie una pe măsura eforturilor depuse de mineri.

În altă ordine de idei, deputatul Monica Iacob Ridzi vorbeşte în declaraţia sa politică despre rolul pe care munţii Văii Jiului îl pot juca în dezvoltarea unui turism de cea mai înaltă clasă, considerând că, în acest sens, Guvernul României trebuie să continue proiectele majore demarate încă din 2007 în cadrul programului naţional „Schi în România”.

„Vă invit stimaţi colegi, în această zi pe care întreaga lume o dedică Muntelui, să vă alăturaţi celor care susţin punerea în valoare a bogăţiei montane de care dispune România şi la noi în Valea Jiului. Personal, voi cere Guvernului să cuprindă în bugetul anului 2015 fondurile necesare pentru finalizarea investiţiilor din Parâng, din Straja şi din Pasul Vîlcan şi chiar pentru demararea unor investiţii noi, la Petrila şi Uricani, acolo unde potenţialul de dezvoltare a turismului montan este la fel de mare”, este mesajul transmis de Monica Iacob Ridzi colegilor săi parlamentari şi membrilor Guvernului.